Masca

   Nu imi amintesc momentul in care am inceput sa imi construiesc masca. Am adunat cu grija lacrimile mortii, negura durerii si samanta razbunarii care incepea sa incolteasca in inima mea. Le-am transformat apoi in portelan si am lipit cu grija , bucata cu bucata dupa fiecare blestem, jignire, privire urata aruncata la adresa mea. Cand a fost gata , mi-am asezat-o cu grija pe chip.La inceput, cadea, apoi , a inceput sa ia perfect forma fetei mele iar acum, se confunda cu pielea mea.

   Masca aceasta are cele mai frumoase nuante de alb care stralucesc in lumina difuza radiata de adevar. Cateva picaturi de rosu o inconjoara , ele reprezentand siguranta unui suflet aruncat pe stanci si strivit de valuri. Galbenl stralucitor le ia tuturor vedera pentru cateva secunde, iar ei vad in fata lor o fiinta vesnic veselea.Aceasta masca, e atat de frumoasa, incat toti o admira.Nimeni nu se intreaba de ce a fost constuita, cum, din ce.Nimeni nu incearca sa sparga portelanul acela fin pentru a vedea ce se ascunde in spatele ei.

   Ii sunt recunoscatoare mastii.Gandeste in locul meu, simte in locul meu , are pana si propriul nume.Totusi, nu suport faptul ca ma lasa sa ma inec cu lacrimile mele , pentru ca ele nu pot trece de ea. Nici faptul ca , glasul meu nu poate fi auzit prin bucatile perfecte de pe chipul ei...

Pacat

Încă o seara ca acelea în care, singură fiind, ea se ghemui aşteptând.Nu ştia ce anume aştepta,sau dacă mai avea vreun sens să stea acolo , vorbind doar cu umbra ei care, încet-încet, începea să o părăsească.Se ruga fără oprire, însă nu ştia cui. Nu îşi putea aminti rugăciunile din copilărie, nu îşi putea aminti dacă credea sau nu în Dumnezeu,sau dacă i-a fost vreodata teamă de Diavol.Atunci, nimic din toate acele lucruri nu mai contau.
Cui i-ar fi pasat de ea, de trecutul ei, de credinţele şi visele ei când ar fi ajuns în acel iad? Pe cine ar mai fi interesat să afle răspunsurile la întrebările ei după ce ar fi vazut pe ce stătea ,ce mânca, ce respira?
Da..era un Iad :cel în care crescuse în cateva secunde. Iadul format de ea, la îndemnul altora.
Se uita în jur :sânge, bucăţi de carne prin care colcăiau viermi.Mirosul înţepător al cărnii intrate în putrefacţie nu îi dădea o clipă de linişte.Oase şi un lichid gălbui care se prelingea pe pielea ei.Simţea că o doare, însă nu îi păsa. Continuă să apese cuţitul în rana deschisă,în timp ce ochii i se înroşeau şi mai mult din cauza plânsului iar pielea de sub ei începea să o ardă.
Nu işi dorea să trăiască .Ştia că, în curând va fi şi ea mâncată de vie, aşa că ce mai conta ?Mai bine se distrugea ea decât să îşi simtă degetele smulse rând pe rând, pielea jupuită şi capul desprinzându-se de umeri , cum au simţt şi celelate fete.
Îi auzi urletul.
Venea, urmat de o duhoare insuportabilă, de mirosul amar al hoiturilor pe care le adunase cu el .O căuta, o simţea, se hrănea cu disperarea ei .În timpul ăsta , tot ce putea face ea era să se distruga şi mai mult . Îsi sfâşia pielea cu unghiile şi nu se oprea nici când îşi simţea muşchii desprinzându-se, nici când vedea bucăţi din ea căzând în mal .
Gândacii începură să se adunde în jurul ei ,în speranţa că vor găsi ceva care să le potolească foamea.Nu încercă să îi strivească, şi ,în scurt timp,unul din ei îi intră sub ochi ,scoţându-l milimetric şi mult prea dureros.Dar ,nici chiar când îl vazu căzându-i în palmă, nu se opri.
Asta nu era nimic pe lângă ceea ce urma să se întâmple când Monstrul i-ar fi dat de urmă.
Se apropia mai tare .Se auzea cum ghiarele lui scârţâiau cimentul .Îi vedea carnea căzând în valuri ,formând din el un munte de grăsime.Vedea hoiturile a celor ce altă dată erau prietenele ei ,prinse între bucăţile de carne,sau, mai precis,mâinile şi capetele lor.
Nu s-ar fi gândit o clipa să se sinucida rapid şi să-şi curme durerea. Trebuia să plătească pentru că a "căzut în păcat".Ea însăşi se pedepsise,aşa că nu avea pe cine să dea vina, la cine să fuga .Nici nu mai avea cine sa o judece .Toţi o parasiseră chiar înainte de a-şi creea Iadul .
Spusese că nu vrea ajutor.
Monstrul se apropie şi mai mult, gândacii ii se urcau în gură, şobolanii îi mâncau degetele iar cuţitul continuă să sclupteze în carne vie.
Nu se putea opri.
Era distrusă.Murea...

*drawing by alexasaurus

Fi-va mereu

Traim intr-o lume plina de-orori,

Un Paradis de cenusa ce ne da fiori

Cu vise sparte, transformate in fum ,

Castele de ganduri facute scrum.

Durere si sange, si moarte si dor

Condusa de-un singur gand: "omor"

Cerul deasupra - ochiul Luminii

Un orizont pustiu – sfarsitul simtirii

Si soapte, blesteme, si urlet si plans ,

Pentru cei a caror viata s-a scurs.

Si mame ce-n brate copii isi strang,

Cu ochii in lacrimi, mainile –si frang

"Unde esti ,Doamne ", se-aude in noapte

"De ce-ai blestemat ale noastre soarte ?

De ce-ti intorci privirea spre alte zari

Caci noi ne-ndreptam spre alte carari !"

Asa este lumea si fi-va mereu

Cu frica de moarte, dar nu de Dumnezeu

Cu frica de ei,de cei cu sange rece

Intr-o lume ce orice cosmar intrece.

Nostalgie

 Cărţile erau împrăştiate peste tot în jurul ei, mireasma de levănţică se amesteca cu cea a cafelei ,versurile melodiei îi rămâneau întipărite pe buze, fără a fi rostite, iar gândurile deveneau din ce în ce mai profunde.
 Nu trăise atunci.Nu ştia ce înseamnă să te plimbi pe străzile "Micului Paris".Cunoaştea doar mizeria şi sărăcia Bucureştiului.Nu ştia decât din cărţi ce înseamnă să fi servit cu dulceaţă şi cafea, acea licoare fiind băuta mereu prin cafenele sau automate.Nu auzise niciodată cuvântul "maman" rostit din gura unui copil bălai, însă auzise de "n" ori fraze pe jumătate în engleză, jumătate romană.Nu văzuse niciodată doamnele în rochii lungi cu mănuşi şi bijuterii cu perle, acelea fiind înlocuite de bucăţi de piele care se vedeau prin rupturi, sau plastic "împodobind" încheieturile şi gâtul lor.

 Regreta.Se lupta cu lacrimile pentru ca ele să nu apăra.Aerul nu mai era acelaşi,muzica.Prezentul era asemenea unui metal ruginit.Acelaşi metal ce, odată ,avusese o strălucire inimaginabilă.
 Găsise o scrisoare pătată de ulei şi o atinse încet, fiindu-i parcă teamă ca literele să nu cadă pe podea, să nu se facă fărâme.Nu reuşea să o citească, însă o preţuia enorm, gândindu-se că, de atunci se schimbaseră atât de multe lucruri...dispăruseră.
 Privea în jur: metal, plastic, imitaţie de lemn,beton.Nimic nu mai era frumos, elegant,rafinat.Nimic în afară de măştile de porţelan şi evantaiele de dantelă.Le cumpărase pe rând,din magazine diferite, pentru a-i potoli dorul de trecut.Acum, erau aşezate pe o etajeră prăfuită, împreună cu câteva cărţi vechi de câţiva ani , şi fotografii cu ea îmbrăcată într-o rochie de dantelă, ţinând o ţigaretă în mână.
 "Cât de fals!Dar...măcar am dreptul să visez,nu-i aşa?".
 Nu era niciun tablou, nicio icoană pe pereţii goi.Nimic care să înfrumuseţeze prezentul gri.
 Ea, stătea drept şi , cu mişcări elegante, sorbea din când în când din ceaşca de cafea, nefiind întreruptă din reverie.
 Regreta...regreta că timpul nu se putea da înapoi...regreta că nu îşi amintea.
 Aştepta...aştepta să vadă unde va ajunge.Bineînţeles că , în lumea hîdă pe care avea să o cunoască, rafinamentul nu avea să existe în maşinile de fier.Eleganţa nu avea să fie văzută pe costumele metalice, iar frumosul, de neconceput în mintea celor ce aveau să tăie pomii şi să îi înlocuiască cu giganţi de ciment.
 "Evoluţie" , îşi spuse, oftând prelung.
 Se întoarse printre cărţi , încercând să accepte prezentul.Melodia continuă,parfumul rămase acelaşi.În micuţa cameră, lucruile nu aveau să se schimbe.Întoarcerea în trecut, era posibilă.

*Ştiu că fotografia nu aparţine epocii pe care am descris-o , însă îmi place foarte mult vestimentaţia.

Melodia despre care vorbeam