Stilouri si ganduri

   Nu imi amintesc momentul in care am inceput sa imi construiesc masca. Am adunat cu grija lacrimile mortii, negura durerii si samanta razbunarii care incepea sa incolteasca in inima mea. Le-am transformat apoi in portelan si am lipit cu grija , bucata cu bucata dupa fiecare blestem, jignire, privire urata aruncata la adresa mea. Cand a fost gata , mi-am asezat-o cu grija pe chip.La inceput, cadea, apoi , a inceput sa ia perfect forma fetei mele iar acum, se confunda cu pielea mea.    Masca aceasta are cele mai frumoase nuante de alb care stralucesc in lumina difuza radiata de adevar. Cateva picaturi de rosu o inconjoara , ele reprezentand siguranta unui suflet aruncat pe stanci si strivit de valuri. Galbenl stralucitor le ia tuturor vedera pentru cateva secunde, iar ei vad in fata lor o fiinta vesnic veselea.Aceasta masca, e atat de frumoasa, incat toti o admira.Nimeni nu se intreaba de ce a fost constuita, cum, din ce.Nimeni nu incearca sa sparga portelanul acela ...

Încă o seara ca acelea în care, singură fiind, ea se ghemui aşteptând.Nu ştia ce anume aştepta,sau dacă mai avea vreun sens să stea acolo , vorbind doar cu umbra ei care, încet-încet, începea să o părăsească.Se ruga fără oprire, însă nu ştia cui. Nu îşi putea aminti rugăciunile din copilărie, nu îşi putea aminti dacă credea sau nu în Dumnezeu,sau dacă i-a fost vreodata teamă de Diavol.Atunci, nimic din toate acele lucruri nu mai contau. Cui i-ar fi pasat de ea, de trecutul ei, de credinţele şi visele ei când ar fi ajuns în acel iad? Pe cine ar mai fi interesat să afle răspunsurile la întrebările ei după ce ar fi vazut pe ce stătea ,ce mânca, ce respira? Da..era un Iad :cel în care crescuse în cateva secunde. Iadul format de ea, la îndemnul altora. Se uita în jur :sânge, bucăţi de carne prin care colcăiau viermi.Mirosul înţepător al cărnii intrate în putrefacţie nu îi dădea o clipă de linişte.Oase şi un lichid gălbui care se prelingea pe pielea ei.Simţea că o doare, însă nu îi păsa. ...

Traim intr-o lume plina de-orori, Un Paradis de cenusa ce ne da fiori Cu vise sparte, transformate in fum , Castele de ganduri facute scrum. Durere si sange, si moarte si dor Condusa de-un singur gand: "omor" Cerul deasupra - ochiul Luminii Un orizont pustiu – sfarsitul simtirii Si soapte, blesteme, si urlet si plans , Pentru cei a caror viata s-a scurs. Si mame ce-n brate copii isi strang, Cu ochii in lacrimi, mainile –si frang "Unde esti ,Doamne ", se-aude in noapte "De ce-ai blestemat ale noastre soarte ? De ce-ti intorci privirea spre alte zari Caci noi ne-ndreptam spre alte carari !" Asa este lumea si fi-va mereu Cu frica de moarte, dar nu de Dumnezeu Cu frica de ei,de cei cu sange rece Intr-o lume ce orice cosmar intrece.

 Cărţile erau împrăştiate peste tot în jurul ei, mireasma de levănţică se amesteca cu cea a cafelei ,versurile melodiei îi rămâneau întipărite pe buze, fără a fi rostite, iar gândurile deveneau din ce în ce mai profunde.  Nu trăise atunci.Nu ştia ce înseamnă să te plimbi pe străzile "Micului Paris".Cunoaştea doar mizeria şi sărăcia Bucureştiului.Nu ştia decât din cărţi ce înseamnă să fi servit cu dulceaţă şi cafea, acea licoare fiind băuta mereu prin cafenele sau automate.Nu auzise niciodată cuvântul "maman" rostit din gura unui copil bălai, însă auzise de "n" ori fraze pe jumătate în engleză, jumătate romană.Nu văzuse niciodată doamnele în rochii lungi cu mănuşi şi bijuterii cu perle, acelea fiind înlocuite de bucăţi de piele care se vedeau prin rupturi, sau plastic "împodobind" încheieturile şi gâtul lor.  Regreta.Se lupta cu lacrimile pentru ca ele să nu apăra.Aerul nu mai era acelaşi,muzica.Prezentul era asemenea unui metal ruginit.Acela...